Sperietoare si secrete

Cartea „The complete book of Farmyard tales” de la editura Usborne are povesti foarte frumoase si am folosit-o de multe ori atat acasa, cat si la atelier. Saptamana trecuta am descoperit secretul sperietoarei de ciori („Scarecrow’s secret”).

 

Ne-am amintitit denumirea articolelor de imbracaminte si a partilor corpului si am facut si noi o sperietoare.

 

 

Ne-am reamintit si denumirea emotiilor si ne-am cautat perechea („Are you sad?” „No, I’m not/Yes, I am”).

 

Am asamblat alte sperietoare din fetru in hainele carora ascundeam puiuti de animale, copiii veneau pe rand si descopereau care este secretul sperietoarei (am repetat si puiii de animale cu aceasta ocazie si am ascultat din nou acest cantecel).

 

La partea practica am facut sperietoare de ciori: la prima intalnire le-am pus pe bat, iar la a doua le-am facut picioare din carlige de rufe.

 

Promisiunea ramane promisiune

Ce este o promisiune? V-ati luat vreodata angajamentul ca veti face ceva si nu v-ati tinut de cuvant? Mai avem incredere in cei care nu-si tin promisiunile? Acestea au fost doar cateva dintre subiectele de discutie pe care le-am avut vineri la atelierul de lectura. Am citit o carte foarte frumoasa ce este insotita si de un DVD cu animatia povestii, „Promisiunea ramane promisiune” de Knister cu ilustratii suberbe de Eve Tharlet. In carte marmota are incredere deplina in promisiunea pe care i-a facut-o papadia si s-a dovedit ca, desi nu se mai astepta sa o reintalneasca pe delicata lui prietena, increderea nu i-a fost inselata: primavara urmatoare papadia  a iesit din nou la soare impreuna cu o multime de prietene de-ale ei, spre marea bucurie a marmotei.

Am dat si noi exemple de promisiuni pe care le-am facut si care ne-au fost facute si apoi i-am rugat pe copii sa se gandeasca daca exista si promisiuni pe care nu trebuie sa le tinem. Au fost putin incurcati, asa ca le-am dat cateva exemple: daca vedem ca cineva face rau cuiva, sau daca cineva ne face rau si ne cere sa promitem ca nu vom spune nimic nimanui, acestea sunt promisiuni pe care nu trebuie sa le tinem, sunt secrete urate pe care e musai sa le spunem unui adult (am vorbit mai demult la un atelier despre astfel de secrete). Le-am dat copiilor cate un cartonas rosu si cate unul verde si eu le spuneam diverse situatii in care facem promisiuni si ei ridicau cartonasul verde daca promisiunea putea fi tinuta, si pe cel rosu daca nu trebuia sa tinem promisiunea.

Am facut si un joc de rol in care cate doi, copiii interpretau diverse personaje care isi faceau promisiuni si le tineau sau nu.

Am urmarit cum se transforma papadia intr-un filmulet foarte frumos, apoi am trecut la pictarea papadiilor galbene si albe. Pentru cele albe am folosit betisoare pentru urechi (aici gasiti sursa de inspiratie), iar pe cele galbene le-am facut cu scobitori.

Baietelul invizibil

V-ati simtit vreodata dati la o parte, exclusi dintr-un grup, ignorati, de parca ati fi fost invizibili pentru cei din jurul vostru? Chiar daca nu ati fost niciodata intr-o asemena situatie, va puteti imagina cum se simte o persoana care este tratata astfel. De multe ori copiii mai timizi, cei care nu socializeaza usor sunt de multe ori „invizibili” pentru colegi si uneori chiar si pentru educatorii care sunt asa de ocupati cu ceilalti copii care-si fac auzita prezenta, incat pot trece chiar zile fara sa bage de seama ca i-au neglijat.

Despre un astfel de baietel am vorbit vineri la atelierul de lectura, fiindca mi se pare important sa-i facem pe copii sa constientizeze ca e important sa-i aprecieze pe cei din jurul lor, sa-i integreze in grup si pe cei mai putin indrazneti si sa se respecte intre ei. Cand i-am intrebat pe copii daca cineva poate fi invizibil, cu totii s-au gandit la magie, insa dupa ce am citit povestea au martusrisit ca nu s-a gandit ca cineva se poate simti asa daca nu e bagat in seama.

„The invisible boy” de Trudy Ludwig este o carte foarte frumoasa atat ca text cat si ca ilustratii: Patrice Barton a redat foarte frumos sentimentele lui Brian, baiatul invizibil, ilustrandu-l in alb-negru, culoarea revenindu-i abia dupa ce un coleg nou i-a apreciat desenul, l-a luat in echipa pentru a face un proiect si l-a invitat sa i se alature la masa.

Am discutat mult si am incercat sa punem in scena tot felul de situatii in care ne putem simti dati la o parte, nebagati in seama si astfel copiii au realizat ca nu-i asa confortabil sa te simti in felul acesta. Am avut chiar si un „coleg” nou pe care intentionat nu l-am primit bine, crititicandu-l foarte mult (am desenat un baietel pe o foaie de hartie si l-am prezentat ca pe un coleg nou). La fiecare vorba urata, ii rupeam cate o parte a corpului gest care simboliza suferinta lui cand auzea jignirile. Fiecare si-a cerut apoi scuze pentru purtatea urata si am incercat sa asamblam „puzzle-ul”, astfel incat sa refacem desenul. Insa desi imaginea a fost refacuta, urmele rupturilor au ramas, iar copiii au inteles ca trebuie sa avem mare grija la felul in care ne purtam pentru ca scuzele nu repara si ranile din suflet.

Copiii au lucrat apoi in echipa, ca si cei din poveste, fiecare echipa primind 3 pietre cu imagini cu ajutorul carora trebuiau sa compuna si sa deseneze impreuna o poveste.

Fiecare si-a personalizat apoi imaginea pe care au lipit-o pe o spatula din lemn. Intr-un pahar din carton am taiat o fanta prin am introdus spatula, iar imaginea copilului se putea ascunde in pahar daca se simtea invizibil si iesea afara cand se simtea apreciat si bagat in seama.

Sper ca lectia acesta sa fi fost una memorabilapentru copii si sa fie astfel mai atenti la sentimentele celorlalti.

Alerta la Zoo!

Vineri la atelierul de lectura am vorbit din nou despre frici, despre cum e sa -ti imaginezi tot felul de lucruri inspaimantatoare si de fapt realitatea sa fie alta. „Alerta la Zoo!„, cartea scrisa de Udo Weigelt, ne-a ajutat mult sa intelegem cum sta treaba atunci cand nu verifici lucrurile pe care le auzi de la altii, cum tonul vocii poate influenta mesajul pe care-l transmiti. Am incercat de la inceput sa prezicem despre ce fel de animal e vorba analizand urmele lasate pe nisip, apoi reproducand mesajul transmis de ingrijitori  copiii au concluzionat ca e vorba despre un animal mare si fioros.

Fiecare animal de la Zoo isi imagina tot felul de grozavii despre colegul cel nou, fiecare mai „inflorind” cate un pic zvonurile pe care le auzeau. In final am descoperit un animal dragut care nu facea rau nimanui 🙂 . Nici copiii nu stiau ce este acela un wombat si aceasta a facut supansul si mai mare. Ne-am amintit e o poveste mai veche in care animalele alergau speriate doar pentru ca iepurasul a auzit „Pleosc!” atunci cand statea pe malul unui lac si fuga lui speriata a molipsit si celelalte animale. Am facut si noi un experiment: eu ii spuneam la ureche unui copil ca am auzit o piatra cazand in balta si a facut „Pleosc!”, ceilalti auzind doar interjectia pe care am spus-o pe un ton grav. Copiii au incercat sa ghiceasca daca mesajul meu  fost unul pozitiv sau negativ si cu totii si-au imaginat tot felul de situatii infricosatoare.

Am analizat apoi comportamentul animalelor din poveste si am concluzionat ca papagalul n-a procedat bine cand a tras cu urechea si apoi a dus zvonul mai departe, neavand o informatie completa, era corect ca el sa intrebe intai si apoi sa povesteasca in cunostinta de cauza. Si cangurul a gresit fiindca desi nu stia nimic despre wombat, a mintit inventand felul de detalii infricosatoare despre el.

Am vorbit apoi fiecare depre fricile lui si copiii au inteles ca ininte sa se sperie de monstrii de sub pat, sau de pajanjenii fiorosi, vor anaiza daca chiar au de ce sa se teama.

Mi-a placut mult ideea pe care a folosit-o Bufnita la atelierele ei, asa ca ma cerut voie sa o imprumutam si noi. Fiecare copil a desenat un personaj care avea o frica si am ilustrat  acea temere intr-o bula deasupra lui. Am decupat apoi o fereastra in dreptul ei careia i-am lipt „zabrele” din bete de chibrit astfel incat sa vedem din afara „custii” o parte din temerea respectiva. Au apart in felul acesta o multime de povesti si sper ca lucrul acesta ii va ajuta pe copii sa-si exprime ingrijorarile si privind din afara la ele sa nu li se mai parae asa infioratoare.

 

 

Hurty Feelings

Ce sunt complimentele, dar insultele? Cum reactionam cand cineva ne face un compliment? Ne punem pe plans cand cineva ne jigneste? Acestea sunt doar cateva dintre intrebarile la care carteaHurty Feelings” (sau Sentimente ranite) de Helen Lester ne provoaca sa raspundem.

Fragility, un hipopotam imens si robust care facea totul sa se cutremure cand pasea, avea o fire foarte fragila, plangea usor si i se parea ca toti vor sa o jigneasca.

Chiar si cand cineva ii facea un compliment isi „storcea creierul” sa se gandeasca ce intentii ascunse o fi avut si rastalmacea sensul pentru ca totul sa i se para o jignire, iar asta o facea sa planga si sa se vaite mereu.

Daca cineva ii spunea ce draguta este, imediat se gandea ca si o briosa este draguta, asta insemnand de fapt ca a jignit-o asemanand-o cu o briosa flescaita.

Nestiind niciodata sa accepte un compliment, Fragility ramase in final singura fiindca nimeni nu mai indraznea sa-i vorbeasca.

Toate s-au schimbat odata cu aparitia lui Brutus (Rudy in varianta originala), un elefant de care toata lumea se temea (un bully) si care a vrut sa le ia mingea cu care hipopotamii jucau fotbal, Fragility fiind chiar portarul.

Stiind ca Fragility e usor de ranit cu jigniri, a inceput sa-i spuna ca e gri si indesata, ca are picioarele ca niste trunchiuri de copac, ca urechile ei sunt ciudate, insa in loc sa se smiorcaie din nou, Fragility i-a tinut piept lui Brutus si i-a spus ca si el are aceleasi insusiri.

Brutus a primit o lectie importanta, aflandu-se pentru prima data in rolul victimei, simtind ce simteau cei pe care incerca mereu sa-i intimideze.

Fragility a invatat si ea ca este important sa se accepte asa cum este si cel mai important, a invatat sa primeasca si sa multumeasca pentru complimente.

Copiii de la atelierul de lectura de vineri s-au amuzat pe seama smiorcaielilor lui Fragility dar discutand, au inteles ca ea nu era prea mandra de felul in care arata si de aceea suspecta pe toata lumea ca vrea sa o jigneasca. Am discutat si despre atitudinea lui Brutus si au concluzionat ca nu-i frumos sa ne purtam urat cu cei din jurul nostru, iar daca cineva se poarta urat cu noi, trebuie sa-i tinem piept.

Ne-am jucat imaginandu-ne cum ne simtim in diferite situatii (copiii alegeau un biletel pe care aveam scisa o situatie si spuneau cum se simt).

Am invatat cum sa spunem si sa primim complimente, copiii spunand cate ceva frumos despre colegii lor.

Am pus apoi pe pernute imagini cu diferite emotii, copiii dansand in jurul lor in timp ce se auzea muzica. Cand muzica se oprea copiii se asezau si pe rand mimau emotia pe de pe cartonasul lor (aveam mai multe imagini cu aceeasi emotie si pe rand ieseau sa mimeze cei tristi, sau veseli, sau furiosi, sau mirati).

La partea practica am facut hipopotami, marionete din pungi de hartie (aici gasiti sablonul).

 

 

 

Paianjenul Spike ne invata sa ne exprimam sentimentele

Sambata la atelierul pentru pitici am vorbit din nou despre sentimentele pe care le avem (puteti vedea aici poze de la lectia de saptamanad trecuta). Am vazut ca la inceput Spike era foarte trist= sad pentru ca nu avea niciun prieten, nimeni nu voia sa se joace cu el. Celorlalte insecte le era frica de el (they were scared). Insa au ramas surprinse= surprised cand au descoperit ca panza pe care o construieste Spike poate fi un mijloc de distractie si astfel s-au jucat impreuna fara se se mai teama de el. De atunci Spike a fost foarte fericit=happy ca si-a gasit prieteni cu care sa se joace.

Pe rand, copiii au purtat o coroana de paianjen si au primit cate un cartonas cu emotii si trebuiau sa spuna cum se simt: I am a happy/sad/ surprised/ angry spider. 

Am cantat „If you’re happy” si am exemplificat fiecare emotie in parte.

Am aruncat cu saculetul cu orez spre cartonase cu emotii si o denumeam pe cea pe care cadea saculetul.

Am cantat si „Five little pumpkins„, transformandu-ne in niste divleci cu diferite trairi 🙂

Pe farfurii de carton am facut panze de paianjen, apoi am facut un paianjen din carton pentru a topai pe panza.

Zana norilor

Stiati ca „Grijile oamenilor sunt desenate pe cer„? Avem mai demult aceasta carte crisa foarte frumos de Zana Norilor (Andreea Stan) si m-am gandit ca ar fi o idee buna sa o prezint si copiilor la atelierul de lectura. Aflam din aceasta carte ca norii sunt de fapt starile si sentimentele noastre, ca Tandretea, Vinovatia, Bucuria, Iubirea, Razbunarea, Frica, toate sunt trairi ale oamenilor care „calatoresc prin suflete si defileaza pe cer fara incetare”. Atunci cand constientizam ceea ce simtim si cand ne exprimam trairile, putem transforma norii intunecati in nori buni si noi ne vom simti mult mai bine.

La atelierul de lectura de vineri am vorbit mai intai despre tristete si copiii au fost incurajati sa povesteasca situatii in care au fost tristi, apoi am vorbit despre momentele in care au fost bucurosi. Am citit povestea Norului de Iubire si am vazut ca iubirea inseamna sa iubesti/sa apreciezi tot ceea ce te inconjoara, sa ai grija de lucrurile care sunt importante pentru tine si pentru cei din jurul tau.

Copiii au pictat norisori facuti din lut cu uscare la aer si fiecare si-a imaginat cate o strae pe care s-o exprime.

Pe niste planse mari copiii au desenat norisori care mai de care mai interesanti.